In Munții Tarcu pe schiuri de tura

Weekend-ul ce a trecut ne gândeam sa mergem in Șureanu, sa schiem. Am sunat sa ne rezervam cazarea (asta se întâmpla joi), dar nu era nimic disponibil. Apoi am zis ca mergem la Vidra doar sâmbăta, schiem de dimineata pana seara si revenim acasă. Uitându-ne pe camere si pe prognoza meteo si pe stratul de zapada disponibil, ne-am gândit ca va fi aglomerație, asa ca a picat si varianta asta. Au mai fost alte variante:Straja (putina zapada), Poiana Mărului cu urcare pe culmea Nedeii, Tarcu-Caleanu (trebuia sa plecam devreme).

Am ales sa mergem cu schiurile de tura la Cuntu si de acolo pe vârful Tarcu. L-am sunat pe Călin, ne-a dat câteva noutăți legate de vreme si zapada si am pornit. Plecarea din Lugoj a fost pe la 10.30, după ce am lăsat copiii la părinții lui Razvan.

Pe schiuri de tura la cabana Postavaru

De doi ani nu am mai pus schiurile in picioare. Sezonul trecut am fost însărcinată cu Ioan si am făcut pauza. Si tot de doi ani am rămas si fără clăparii de tura, i-am dat pentru ca nu ma simțeam bine in ei, după fiecare tura aveam cel puțin un călcâi bandajat.

Știind ca venim la Zărnești si e zapada, asa ca am luat si schiurile cu noi. Am căutat sâmbăta sa închiriez clăpari de tura, însă la punctele de închirieri nu au echipament de ski de tura. Stiam ca in Zărnești Alexandra si Rareș au de vânzare clăpari si schiuri, le-am scris, dar nu răspundea nimeni.

Sâmbăta am fost in Poiana Brasov, in aglomerație, stat la cozi cu zecile de minute pentru a prinde un loc in gondola...o nebunie.  Am ales sa urc pe jos, deși erau foarte mulți schiori pe pârtii.
Duminica am zis ca voi urca din nou pe jos si Răzvi pe schiuri, bem un ceai cald, eu alerg la vale, el se da pe schiuri si gata plimbarea.

Dar cand îți dorești ceva cu adevărat, atunci tot universul lucrează la îndeplinirea dorinței.

La sănius cu copiii

Fiind la părinții mei la Zărnești, am profitat sa ieșim la zăpada. Si unde altundeva, dacă nu in Sughina, acolo unde mergeam si eu cand eram copil.

Am echipat copiii potrivit pentru zăpada, am luat sania, părinții mei si am pornit.

Maria a fost grijulie si protectivă cu Ioan, tinandu-l in brate pana am ajuns.

Nu te supăra frate!

Maria a primit de Crăciun jocul "Nu te supăra frate" si pana astăzi nu l-am desfăcut. A stat sub brad, apoi sus pe bicicleta, apoi pe mobila, pana ieri cand am decis sa fac ordine in jocuri.

I-am povestit Mariei că și eu am avut jocul când eram mică și ce mult îmi plăcea sa ma joc "Nu te supăra frate". Dar eu nu am avut frați, asa cum il are pe Ioan. Eu ma jucam cu Vasi sau cu Pavel și ei nu avea chef de fiecare data sa se joace cu mine.

Și-am început atunci sa-i prezint din tolba mare de avantaje avându-l pe Ioan frate.

Dimineți de poveste

De vreo câțiva ani, mai exact de aproximativ 3, tânjesc după o noapte lunga, în care sa simt ca dorm suficient, ca atunci cand ma trezesc o sa-mi doresc sa sar din pat si sa nu mai lenevesc încă 5 minute, ca nu îmi da nimeni deșteptarea, ca ma afund între perne si îmi ascund fata de lumina zilei.

Cred ca mai am de așteptat încă vreo 2-3ani pana sa am parte de tot ce am scris mai sus. Dar pana atunci, ma delectez cu dimineți frumoase, de poveste.

Timpule, nu-mi fura clipele!

După Revelion, înainte de a pleca spre Lugoj, am trecut pe la Mamaia, bunica din partea mamei. Nu se simțea prea bine, era răcita si avea o durere de sold după ce a căzut pe gheata. M-a răscolit sa o văd așa si mi-a reamintit de multe legate de ea, dar despre asta scriu data viitoare.

La plecare, in timp ce-mi luam haina pe mine, văd o poza, care sta acolo de multă vreme, doar ca de data aceasta am privit-o dintr-o alta perspectiva.

Unde era Ioan?!

Azi discutam cu Maria în timp ce trebăluiam amândouă prin bucătărie, ea fiind ajutorul meu.
- Măi, Mari, când erai tu așa mică cum e Ioan, mama s-a întors la lucru. Tu rămâneai cu Geno, până veneam eu. Si Geno iti dadea sa mananci, apoi venea si Ralu la tine si apoi venea mama.
- Și Dundu (adică Ioan - așa îi mai zicem noi) unde era?
- Păi, atunci el nu era. Erai numai tu copilul nostru.
- Da, el unde era, mama?
- El nu era, puiule.
- Da', unde era? (pe un ton apasat)
- Pe el încă nu-l născuse mama. El era un îngeraș care aștepta să vină alături de noi.
- Și cum a apărut el?

(Acum e acum...ta..na.na.na.. - melodia aia de la pantera roz. :))

- Mama și tata s-au iubit așa mult încât din iubirea lor ai apărut tu, Mari. Apoi tot din iubirea asta mare a apărut și Dundu.
- Aha, am înțeles.
- Mai, ții tu minte când mama avea burtica mare și acolo era Ioan bebe mic?
- Da, mama, știu.

Deocamdată a rămas așa, asta a fost discuția, dar am realizat 2 chestiuni:
- Mi-am dat seama în acest moment că ea nu conștientizează că a fost o perioadă în care ea era unicul copil și apoi a apărut și Ioan.
- Este necesar să-mi fac "temele" pentru corpul omenesc și cum apărem pe lume. După cum o știu pe Maria va relua subiectul cât de curând.

Copiii si senzorii

Eu cred ca cei mici ai mei s-au născut cu senzori la pachet. Si nu vorbesc despre senzorii naturali pe care este necesar sa-i avem pentru a putea trece cât mai ușor prin viața, nu vorbesc despre simțuri, ci de un alt tip de senzori. Acei senzori pe care cred ca fiecare mama i-a depistat la copilul/copiii ei.
La ce ma refer?!



Si pe Maria si pe Ioan i-am purtat si încă il port pe Ioan in sisteme ergonomice de purtat bebelușul. A fost o varianta comoda, care îmi permitea sa am mâinile libere, eram mobila ușor, puteam intra unde doream, copilul era in siguranța la pieptul mamei, la caldura. Deseori se întâmpla sa adoarmă in wrap sau in Boba si , dacă eram in casa, ii puneam in pătuț. Ei bine, aici se activa senzorul. Desfăceam cataramele la Boba, ii tineam lipiți de mine,ma înclinam sa-i pun in pătuț, ii așezam lin, tineam mâna pe ei pana ce își găseau poziția, se așezau comod si încercam sa ies din camera. Si atunci...Zbang...senzorul in acțiune, copilul in fund plângând...Ia-o de la capăt, Andreea!

Un al doilea senzor l-am descoperit în mașina. De cand a venit si Ioan pe lume, am întâmpinat dificultăți cu somnul de prânz al Mariei. In casa nu vroia sa adoarmă decât dacă stăteam si eu cu ea in pat. Nu se nimerea de fiecare data ca la ora ei de somn de prânz sa doarmă si cel mic, așa ca uneori îmi era imposibil sa ma așez cu ea si sa putem crea atmosfera necesară somnului. Dar am observat ca dacă ii pun in mașina pe amândoi si ne plimbam, atunci e liniște si pace si somn. Așa ca aplic cu succes metoda asta, ușoară si silențioasă si pentru mine si pentru ei. Dar stai....Pardon, adică sa nu stai! Dacă m-am oprit la semafor, la calea ferată, intr-o parcare sa mai scriu sau sa citesc, atunci s-a dus somnul. Unul din ei se trezește sigur! Maria începe sa plângă si ma întreaba: "dar, de ce am oprit aici? Eu vreau sa dorm!"
Motorul nu-l opresc, așa ca la drum/somn din nou.


Încă un senzor aparte este prezent la Ioan. Cand sta in brațe la cineva si acea persoana dorește sa se așeze pe scaun, senzorul se activează...:) si atunci sus, la plimbare.

Tot Ioan, dacă aude cum se desface un ambalaj imediat salivează. Copilul asta este un mâncăcios si la fiecare cutie, punga, la sticla de apa, e deja cu buzele deschise.

Senzorii ăștia sunt cei mai prezenți in viața noastră zi de zi.

1 Ianuarie Piatra Craiului

Trecerea dintre ani ne-a găsit la Zărnești. Ne-am gândit ceva timp unde să mergem, ce să facem de revelion, cu cine, dar în final am decis să mergem spre centrul țării.

Profitând de faptul că putem lăsa copiii pentru câteva ore cu părinții mei, am plecat pe 1 Ianuarie într-o tură doar eu și Răzvi. Deși inițial am zis ca mergem sa bem un ceai la cabana Curmătura, ne-am recalculat puterile si energia si in Poiana Zănoaga am decis sa mergem pana pe Piatra Mică (1816m), adică la Cruce.