luni, 15 februarie 2016

Bebelusul meu e cel mai fericit - Dr. Harvey Karp

Cand am aflat ca sunt însărcinată cu Maria, m-a cuprins un mix de sentimente. Pe de o parte erau fericirea si entuziasmul, pentru ca o sâmânța mică se făcea mare in interiorul meu si, pe de alta parte, erau teama si îngrijorarea cu privire la reușită mea in rolul de mama.

Începusem sa discut cu mame din jurul meu, sa citesc pe bloguri, site-uri specializate de pe internet, dar parca lipsea ceva. Fiecare își spunea propria situație prin care a trecut cu copiii, dar ma gândeam ca e posibil ca la mine sa nu meargă. Îmi doream un sfat si o părere avizata, de către specialiști, la fiecare întrebare pe care o aveam.
Așa am început sa caut cărți care dezbăteau diverse teme, in funcție de îngrijorările mele.

Cartea despre care vreau sa scriu azi mi-a recomandat-o Alina Nicorici, mama a doua băieți minunați. Cartea se numește "Bebelușul meu e cel mai fericit", scrisă de Dr. Harvey Karp.



Este genul de carte care se parcurge ușor, sunt termeni accesibili si e tradusă pe limba noastră, a parinților de început, ușor temători, dar care suntem focusati pe binele celor mici.

Autorul susține ca de fapt copilul ar avea nevoie de 4 trimestre de sarcina, dar date fiind condițiile (dimensiunea si greutatea bebelușului in burtica mamei), el sta doar 3 trimestre in mediul intrauterin, iar cel de-al 4-le trimestru si-l petrece in primele 3 luni de viața.

Cartea dezbate subiectul colicilor si pune sub umbrela comparației diferite culturi si modul de a se comporta al bebelușilor. Autorul susține ca in triburile africane "diagnosticul:are colici" este rar, comparativ cu lumea din Occident. El considera ca un efect pozitiv asupra acestui aspect il are faptul ca mama își tine bebelușul legat de ea tot timpul, cu acces la sân ori de câte ori cel mic doreste sa se hrănească. Totodata mamele africane își țin copiii lângă ele pe timpul nopții, practicând co-sleeping. (Mai mult ca sigur ele nu știu ca se numește astfel, dar cat de natural fac totul!).

Încă un punct important din carte este legat de somnul bebelușilor. Venim acasă cu ei de la maternitate, încercam sa le creem o camera frumoasa, luminoasa, fără gălăgie si ne așteptam ca cei mici sa doarmă. Dar știm, noi mamele si unii tati, ca nu se întâmpla așa. Mai ales la început au loc treziri dese, plâns aparent fără motiv (nu caca, nu papa).

Autorul punctează faptul ca e important sa conștientizam ca in burtica mamei nu e liniște. Sunt lichidele interioare care se misca(sângele, limfa), este procesul digestiv care are loc si se realizează cu zgomot, sunt sunetele din exteriorul corpului mamei care se aud, vocea mamei, a persoanelor cu care ea interacționează.
De aceea, este important sa încercam sa-i reconstituim bebelușului mediul intern din burtica, pentru a-l ajuta sa se adapteze cat mai ușor la lumea noastră. Si cum putem face asta?

Pai el spune așa:
* sunt momente in care cei mici sunt agitați, poate suprastimulati, si cand adorm ei tresar, ajungând sa se sperie de propria lor reacție - acel sentiment cand adormi si ai senzația ca vei cădea (se numește reflexul Moro) si sugerează sa înfasam copilul. Nu sa-l legam ca pe vremea bunicii cu motivul ca trebuie copilul sa aibă picioarele drepte cand va fi mare, ci doar pentru a-i delimita teritoriul in care el se afla si pentru a-l împiedica sa-si mai ridice mânuțele in aer si sa se sperie.

* pornind de la ideea ca in burtica este gălăgie, sa punem in camera sunetele care ii reamintesc copilului de ceea ce auzea cand era in mediul intrauterin (ex: sunetul produs de aspirator, uscător de par, hota, radio fără frecventa-fâșâitul acela cand căutam frecvent, sunetul perceput cand mergem cu mașina, etc)

* leganatul este important, pentru ca asta a facut parte din lumea lor intrauterina; mama isi plimba puiul din burtica peste tot, asadar se poate folosi un sistem ergonomic si copilul sta aproape de baataile inimii ale mamei si este si leganat

Noi am aplicat cu succes metodele acestea la Maria. Am înfasat-o la nevoie, am folosit sunete albe-porneam uscătorul de par, care făcea minuni de fiecare data cand trebuia sa adoarmă sau sa se liniștească, am purtat-o in sisteme ergonomice si am ținut-o lipita de pieptul meu muuult timp, noaptea doarmea cu noi in pat.

Si referitor la toate acestea, vreau sa punctez un lucru. Copilul va accepta schimbarea cand se simte pregătit. Nu va dormi pana la 5ani cu mama si cu tata, ci va coopera pentru a fi mutat in propria camera odată ce a înțeles schimbarea asta. Deci, nu va fie frica sa-i luați in pat pe motiv ca nu mai scăpați de ei. Maria înainte de 2 ani s-mutat in camera ei pentru somnul de noapte. Am pregătit camera împreuna, am povestit despre unde vor dormi mama si tata, unde va sta ea, ca poate veni la noi oricând simte nevoia sau vrea lapte si intr-o seara ne-a zis ca ea doarme in camera verde, adică a ei. Ulterior, cand l-am născut pe Ioan si el dormea cu noi in pat, s-a mutat si ea înapoi cu noi. Dar asta pentru ca își simțea, locul luat, pentru ca era in procesul de adaptare la venirea lui Ioan. După o perioada tot ea s-a mutat înapoi, fără sa facem presiuni.
Sunt multe studii disponibile si pe internet despre co-sleeping si beneficiile sale in dezvoltarea copilului.

La Ioan totul s-a legat de sine. Nu m-am gândit, ia sa văd ce sa fac acum sa-l liniștesc. Cu Maria, prin exercitiu si informație, am interiorizat toată informația aceasta si apoi la Ioan am aplicat-o, ca si cum ar fi fost natural sa fie așa. Si da, totul este cat se poate de natural.

Va recomand cu drag cartea, atât proaspetelor mămici, cat si burticilor, dar si tăticilor.
Eu am surprins doar cateva idei, cartea este complexa in informatii si fiecare alege ceea ce i se potriveste.

PS: si Razvan a răsfoit-o, si ne-a"mers" bine in evoluția copiilor😊