marți, 25 august 2015

Drumul de la Lugoj la Zarnesti

Prima dată am mers pe ruta asta în 2008 când am fost la un training de recrutare la Lugoj. Și ce nu știam eu atunci era că Lugojul îmi va deveni a doua casă.




Atunci, în 2008, am mers cu trenul cu colegi de lucru. Parcă și acum îmi amintesc de Olivia și de Denisa, de bancuri, de "oiiiiiii".
În Lugoj mi-au plăcut oamenii pe care i-am cunoscut atunci, mi se păreau calzi, relaxați, veseli - zâmbeau mult.

Apoi în 2009 am ajuns din nou la Lugoj, tot din considerente legate de job, inițial pe o perioadă determinată și de atunci tot aici sunt. Nici nu-mi vine să cred că sunt 6 ani de când viața mea se desfășoară la Lugoj.

Au trecut frumos anii, am realizat multe, si dacă nu ajungeam aici poate nu-mi cunoșteam jumătatea.

Înainte mă raportam la drumul acesta din direcția Brașovului. Plecam duminică la prânz și mă întorceam vineri seara, noaptea, depinde.
Mergem pe drumul ăsta când se lucra și stăteam la intrarea în Sebeș la semafoare și ajungeam la destinație după 7.5h. Mă bucuram când erau și alți colegi care mergeau și aveau mașini, pe vremea aceea aveam doar permisul:)
Știu că atunci când treceam de indicatorul care marca intrarea în județul Brașov știam că suntem acasă și atunci strigam toți în mașină "Brașooooov!"

Am mers și cu trenul, pe vremea când era tren direct, dar pentru asta trebuia sa-mi iau o zi de concediu, trenul pleca dimineața la 9.40 din Lugoj și ajungeam după 9h la Brașov.
Am mers și cu microbuzul și de la Deva la Arad eram pe punctul să facem accident: nu s-a asigurat în depășire.

Interesant este că mă încearcă sentimente diferite când merg dintr-o direcție în alta.
Acum acasă e la Lugoj, unde chiar e casa noastră. Aici ne bucurăm în cea mai mare parte de copii, de alergat, de zile cu bicicleta, de noi.
Când plec de la Lugoj și vin la Zărnești, știu că vin acasă la ai mei. Aici mă reechilibrez, îmi recapăt siguranța și încrederea, îmi amintesc de copilărie, mă întâlnesc cu oameni pe care îi cunosc de la grădiniță.

Când plec de la Zărnești la Lugoj e altfel. Înainte mă emoționam, uneori plângeam și-mi doream să ma întorc definitiv aici, acasă, dar acum viața a căpătat alt sens. La Lugoj nu mai am doar colegi de lucru, am familie, am prieteni. La Lugoj am învățat multe despre viață, de la dezămăgire, iertare, iubire, la rucsaci, izolire, biciclete, munți.

Acum am ajuns să fac drumul cu copiii, să le povestesc de vremurile în care mergeam singură sau cu colegi, prieteni pe ruta asta pe care îi duc pe ei. Să le zic de orașele întâlnite, să ne uităm la trenurile care trec pe lângă noi, să cântăm, să ne oprim din 2 în 2 sate de foame, sete și alte nevoi, să admirăm munții, să ne facem planuri de vacanță, să ne propunem să oprim să mai vedem obiective din calea noastră.

Acum cu copiii fac tot 7.5h, dar e diferit. Uneori e cu mai mulți nervi, alteori e cu răbdare, drăgălășenii și multe râsete.

E frumos, și acum, și atunci era frumos!