Despre grădiniță

Au trecut câteva zile de când toți copiii au început grădinița sau școala. La noi, sau mai corect la Maria, cuvântul grădiniță îi umple ochii de lacrimi, se adună în jurul meu, mă strânge de picioare și își dă drumul la plâns.



Luni, când toată lumea mișuna în oraș după flori și mergea în drum spre grădi, eu încercam să o conving să intrăm.  Seara pregătisem hainele cu care să meargă, zilele, săptămânile anterioare am povestit despre grădiniță, despre copii, despre jocuri, despre doamna de acolo.

O întrebam dacă vrea să meargă. Ea îmi răspundea:" Când mă fac un pic mai mare. Și acum sunt mare, dar mai cresc un pic până la grădi."

Ulterior i-am spus că acum începe grădinița. Că Mălina, pe care o adoră merge la școală, ca fetița x din parc merge la grădi, ca acolo e locul unde poate să le povestească la copii și să le citească din cărțile ei, să scrie cu ei, să deseneze, să picteze, că acolo vine teatrul de păpuși, ca acolo cântă.

Așa că luni am plecat spre grădi. Deja o vedeam în oglinda retrovizoare a mașinii cum se uita la mine. Parcă îi simțeam și nodul pe care îl avea în gât de plâns.

Am parcat mașina și atunci mi-a zis clar: eu nu vreau la grădi. Știam că îi e teamă să nu o las acolo,am asigurat-o că și eu și Ioan rămânem cu ea. Am plecat, dar tot găsea pe drum diverse alte atracții: păsările, toboganul din parc, pietricele, un traseu prin iarbă.

Ajunși în fața porții grădiniței a izbucnit în plâns. M-a strâns de picior și nu-mi dădea drumul.
Am îmbrățișat-o până s-a liniștit. I-am arătat florile din curtea grădiniței, ne-am uitat pe geam la copiii din interior, la fetițele din interior care se apropiaseră și ele de geam și mi-a zis să plecăm.
Nu mai era momentul să insist. O puteam forța, o luam în brațe intram și gata, dar nu simțeam asta. Și o cunosc pe Maria. Ea când își dorește ceva e deschisă, vorbește despre asta, îmi cere să-i povestesc.

În aceeași zi plimbându-ne prin oraș am trecut pe lângă altă grădiniță. Fiind deschisă poarta i-am arătat toboganul și balansoarul care se vedeau și am întrebat-o daca vrea să intrăm să vedem cum e. Iarăși a început să plângă, așa că am plecat.

Mi-a zis că vrea să meargă cu Bobo, bunica ei. I-am povestit lui Bobo întâmplările noastre și a treia zi a încercat și ea cu Maria la o altă grădiniță. A intrat, a mers să vadă jucăriile cu doamna, totul a durat vreo 8 minute până când doamna educatoare i-a zis că ea poate rămâne aici și bunica să plece. A izbucnit în plâns și au plecat.

Acum mă tot întreb ce nu fac bine. Am pregătit-o înainte cum am știut eu mai bine, am povestit de activități, de copii, de faptul că mama stă cu ea acolo și când vrea să vină la mine poate veni, că stăm acolo atât cât se simte ea bine.

Am desenat grădinița pe care ea și-o imaginează: într-o pădure, mulți pomi, alee de biciclete, tobogan, leagăn, nisip, copii și undeva acolo și clădirea unde să intre cu copiii.

Oare asta lipsește sau faptul că ea nu e pregătită?