duminică, 10 ianuarie 2016

Timpule, nu-mi fura clipele!

După Revelion, înainte de a pleca spre Lugoj, am trecut pe la Mamaia, bunica din partea mamei. Nu se simțea prea bine, era răcita si avea o durere de sold după ce a căzut pe gheata. M-a răscolit sa o văd așa si mi-a reamintit de multe legate de ea, dar despre asta scriu data viitoare.

La plecare, in timp ce-mi luam haina pe mine, văd o poza, care sta acolo de multă vreme, doar ca de data aceasta am privit-o dintr-o alta perspectiva.



Poza este făcută la Breaza, in 2002, cand s-a făcut deschiderea anului școlar la liceu si eu tocmai începeam clasa a 9-a. Au venit la deschidere părinții, bunicii si Zambi, alias Cata (my sister from another mother).
In poza apărem eu, Cata si de-o parte si de alta stau Mamaia si Tataia. Este un cadru oficial, eu in uniformă, ei îmbrăcați elegant. Am văzut poza aceasta de zeci de ori, dar acum m-am uitat altfel.

Tocmai ii văzusem pe Mamaia bolnava, Tataia tăcut, stand amândoi liniștiti, dar obosiți.
Poza îmi aducea aminte de alte momente. Amândoi erau vizibili mai tineri, mai slabi, mai puternici la trup, mai putine riduri, mai plini de viața si de speranța, mai sănătoși.

In poza respectiva, Cata avea 7 ani, era o ștrengară mică ce se pregătea de clasa I. Acum Cata este matura, este trecută prin mai multe experiențe de viața decât mulți alții mai mari ca ea, e casatorita, are griji diverse, are planuri mărețe.

M-a cuprins nostalgia, pentru ca realizez ca timpul trece. Ii văd pe copiii mei cum cresc si eu ma simt bine, dar timpul trece si pentru noi. Ma gândesc la părinții mei, la viața noastră cand eram in casa lor, la greutățile si momentele de fericire împreuna. Cand ne întâlnim si vorbim abordam subiecte diverse: copii, excursii, griji, pensie. Hei, stai, cand am ajuns sa ne gândim la pensie?!

Timpule, nu-mi fura clipele!!!
Maria are 3 ani imediat, Ioan se apropie cu pași repezi de 9luni....cand se duce perioada asta frumoasa?  Parca ieri il nășteam pe Ioan, eram preocupata sa fac acomodarea in 4 cat mai ușor, sa-l integram bine pe Ioan si zilele trecute constat ca Maria il consider pe Ioan ca fiind de cand e ea. Zâmbetul lor dimineața cand ne trezim si ne jucam in pat, cand alergam prin casa, cand citim povesti, mergem in excursii, facem planuri de vacanța....As opri timpul acum, stop cadru: copiii - sănătoși si puri,  noi-tineri si fericiti, părinții noștri lângă noi, bunicii aproape, familia extinsă prezenta.

Deseori se întâmpla sa remarc in casa cu voce tare:"cand o fi trecut timpul asta?" si ma refer strict la cadrul unei zile. Maria a preluat ideea si ma întreaba si ea :" cand o fi trecut timpul asta, mama?" Si tot ea raspunde:" poate cand am fost plecați!"

Si cred ca are dreptate. Ne lăsam prinși in vâltoarea vieții, in grijile zilei, in job, in greutățile de moment si uitam sa ne bucurăm de părinți, frați, surori, de Mamaia si Tataia. Ii sunam cand ne amintim sau cand găsim timp printre multe proiecte ce le desfășuram, ii vizitam din ce in ce mai rar, ii criticam ca sunt de moda veche, dar ce frumos ar fi sa ne bucurăm de ei in fiecare moment, așa cum sunt. Noi nu cunoaștem viața lor, copilaria fiecăruia, suportul primit sau lipsa lui, știm prea puțin din experiența lor. Cineva îmi spunea intr-o zi:" tu dacă te uiți la camera ta de afara prin geam, ce vezi? Dar dacă intri înăuntru, ce vezi?" Asta m-a dus cu gândul la judecata incorecta făcută si la ideea ca noi vedem o frântură din omul din fata noastră si este nepotrivit sa tragem concluzii.

Așadar, sa ne bucurăm de cei de lângă noi si sa-i acceptam așa cum sunt, sa fim conștienți, pentru ca timpul trece si s-ar putea sa treacă mult pana vom reveni prezenti.

Închei cu un citat care mi-a plăcut foarte mult, citit pe pagina Andradei Sorca, o sursa inepuizabila de energie si bunătate: "Părinții buni le dau copiilor rădăcini si aripi. Rădăcini ca sa stie unde le este casa si aripi ca sa zboare in alte părți sa arate celorlalți ce au învățat. "